Ce se ascunde în spatele banalităților?

Evident, nu vom începe să ne povestim viața cu patos și în detaliu unui fost coleg de generală cu care ne băteam zilnic în pauze și-l întâlnim pe stradă, întâmplător după 20 de ani. Totuși, gândiți-vă ce efect poate avea un „bine, mă îndrept spre casă” asupra unei discuții față de „bine”. Poate da prilejul unei discuții să înceapă. Consider că e o diferență de la cer la pământ între o convorbire de genul:

-Salut, ce mai faci?
– Bine
– Super!
-Da…
– Păi…hmmm…mai vorbim…
-Da…pa!
…și una de genul:
-Salut, ce mai faci?
– Bine, tocmai mă întorc de la un curs de fotografie…
– Da? Excelent și eu am făcut unul acum câteva luni și…

Și acum, pentru că politețea în exces nu este întotdeauna sănătoasă și pentru că nu mereu ai timp de stat la taclale (sau pur și simplu nu vrei să vorbești cu prietena verișoarei unchiului tău), există și răspunsuri scurte și cuprinzătoare, în afară de „bine”.

Spre exemplu, la întrebarea „ce faci?” se poate răspunde cu „îmi fac temele/pregătesc cina/ citesc/mă simt anxios pentru interviul de mâine” pentru că, după cum am mai precizat, această întrebare nu vizează exclusiv starea sufletească sau activitatea. Dacă persoana cu care vorbești observă că ești ocupat, fie va rezuma ce are de spus, fie va amâna discuția. Dacă o expresie de două-trei cuvinte, „bine” este atât de neutru, încât, mai ales online, partenerul tău de discuție dacă vrei/poți să vorbești cu el/ea sau ar fi bine să revină mai târziu. „Îmbogățirea” scurtului „bine” ar rezolva, probabil, și drama seen-ului…care vine cu supozițiile de rigoare: „nu îl/o interesează de mine/ este supărat pe mine/ nu-mi acordă atenție și, cel mai grav, NU MĂ IUBEȘTE (asta fiind deja tragedie).

Și acum, ca să nu fiu ipocrită, vă voi mărturisi că seen-ul nu-mi priește nici mie și că anterioarele presupuneri mă acaparează uneori. Important e să înțelegem cauza unui seen. Una dintre ele este ceea ce am menționat mai sus. Altele? Nu știu acum, haideți să facem un brainstorm mai târziu. Gândindu-mă, îmi dau seama că poate răspunsul „bine” care mi-a fost servit însemna de fapt „sunt la sală/ dau cu aspiratorul/ învăț/ sunt antisocială pentru următoarele trei ore/ vorbesc cu cineva important.

Altă problemă pe care ar rezolva-o „încununarea binelui”? Situațiile neplăcute. Discuțiile de la școală de felul:

– Of, am luat 4 la mate! Ce mă fac?
– Dar de ce nu mi-ai cerut ieri, când vorbeam, să-ți explic ecuațiile? Te-aș fi putut ajuta…
-(vocea) Eh, nu am vrut să te deranjez, credeam că mă descurc…(creierul) Sau poate pentru că am preferat să camuflez într-un „bine” grăbit, supliciul exercițiilor nenumărate și eșuate pentru că am ezitat să te întreb pe tine, geniu în matematică…

Puterea cuvântului nu este doar un concept sau un clișeu, ea există, distruge și reclădește , asta numai dacă îi dăm putere, putere ce vine din fiecare alt cuvânt adăugat unui „bine” sau un „ce faci”…

Suntem deja obișnuiți cu convenționalele întrebări: „ce faci?”; „ce mai faci?”; „cum o mai duci cu viața?” (pe asta o găsesc cea mai originală și amuzantă) și, evident, cu răspunsurile de rigoare: „bine (,tu?)” „OK” „nimic (interesant)” sau „trăiesc”(la fel, inedit, profund). Însă ne gândim vreodată la sensul profund al acestor întrebări, la care sunt, de fapt, intențiile și așteptările din spatele lor? Ce se ascunde în spatele banalităților?

Adevăratul motiv pentru care ele au devenit metoda consacrată de abordare a unei persoane? Presupun că destul de rar sau chiar deloc. De ce? Deoarece, conform specialiștilor, activitățile care devin rutină sau sunt transformate în datorii/obligații nu ne mai stârnesc interesul precum o fac cele scăldate în adrenalină, noutate și curiozitate.

Totuși, vă propun să pătrundem în partea nevăzută a acestei banalități, uneori apăsătoare și să observăm că nu este atât de banală sau neînsemnată cum ar putea fi considerată. Și vom începe cu „CE FACI-UL”.

Îmi amintesc că acum câțiva ani, una dintre profesoare ne-a spus: „Ce faci nu este o particulă care se adaugă la salut. Este o întrebare a cărei importanță este subestimată, o încercare subtilă și adesea eșuată de apropiere față de persoana cu care vorbim. Să-i împărtășim evenimentele din viața noastră, activități, bucurii și necazuri, cu un grad mai mic sau mai mare de familiaritate, în funcție de caz.” Bla, bla și vorbe care se pierdeau printre gândurile unui copil de 11 ani.

Asta era atitudinea cu care erau tratate astfel de mici paranteze cu rol de lecție de viață.

Dar iată, că peste ani, amintindu-mi de această frază încețoșată, realizez că trebuie analizată și întoarsă pe toate părțile. Revenind… la întrebarea „ce faci?”, răspunsul este firescul, inconfundabilul și consacratul…BINE. E adevărat, limba română poate crea confuzii, având în vedere că nu există diferențiere pentru „Cum te simți?”, respectiv „Ce lucrezi/ scrii/ gătești?”, cum există, spre exemplu, în engleză sau franceză.

Pentru a fi totul clar, ne-am putea adresa folosind întrebările enumerate mai sus, dar ce ne facem când acest „ce faci” este atât de firesc încât uneori îl rostim fără să ne dăm seama? Ei bine, nimic nou sub soare. Vom primi răspunsul „bine”, cel care adesea încuie ușa spre propria-ne viață. Din câte am observat, până și un „bine, stau” este mai satisfăcător pentru interlocutor. Vor fi și obiecții (firești, pe de-o parte) de felul „Și ce dacă? Ce este greșit în a-mi păstra viața confidențială?”

Share Button