Boala de care suferă Ștefan Bănică Jr. în tăcere. Artistul a recunoscut ce i s-a întâmplat.

Ștefan Bănică Jr. a devenit și mai cunoscut publicului larg odată cu rolul pe care l-a avut în filmul super celebru Liceeni, filmat în urmă cu mai bine de 30 de ani. Ca să nu mai vorbim nici de impactul pe care l-a avut tatăl său în întreaga sa carieră.

Oricum ar fi, dincolo de viața perfectă pe care o are, Ștefan Bănică Jr. ascunde în spate o adevărată dramă, pe care a reușit însă să o gestioneze atât cât a putut. Și el a fost afectat de pandemie, la fel ca și restul oamenilor, însă a găsit o salvare.

Artistul nu a spus explicit, însă a dat de înțeles că s-a confruntat cu depresia, însă a reușit să iasă singur din această situație, iar totul s-a datorat fiului său cel mic.

Ștefan Bănică Jr. a învățat să vadă mereu partea plină a paharului, iar asta i-a fost de mare ajutor în special în pandemie, când lucrurile parcă au stat pe loc pentru el.

”Am învățat că dacă pici într-o depresie, nu te ajută la nimic. Totdeauna trebuie să existe din orice o parte plină a paharului. La mine a fost că eu am stat cu copilul meu cel mic. Cu Alexandru am stat și asta a fost partea plină a paharului. Cine mai îmi dă mie înapoi anii pe care nu i-am petrecut așa cum aș fi vrut cu Ștefan, cu Violeta?

Cu ăsta mic am stat, am stat doi ani jumate zi de zi, ceea ce este cel mai mare câștig. Dacă n-ar fi venit pandemia asta, n-aș fi atât de bogat pe cât m-a îmbogățit acest copil.”, a mărturisit artistul în cadrul unui podcast.

Cum se înțelegea Ștefan Bănică Jr. cu tatăl său

Pentru că tatăl său a avut un impact imens asupra carierei sale, artistul a fost întrebat în cadrul podcast-ului dacă Ștefan Bănică Senior era o persoană critică, iar răspunsul său a fost unul uluitor.

Ștefan Bănică Jr povestește că tatăl său l-a alintat chiar și până la vârsta de 25 de ani, de față cu toată lumea, dar și când erau doar ei doi. Mai mult de atât, el recunoaște că a avut de învățat multe de la el, pe care le-a și pus în practică și i-au fost de mare folos.

”Tata era un tip extrem de uman. Tata mă pupa și la 25 de ani la fel cum mă pupa și când erammic. De față cu toată lumea, nu avea nicio treabă cu chestia asta. Distanța ți-o impunea prin modul lui de a gândi. Eu am avut norocul că am fost ca un burete, adică luam cam tot ce vedeam, prindeam.”, povestește cu emoție Ștefan Bănică.

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *